Răzvan Burleanu a fost reales pe 18 martie în fruntea FRF cu un scor care, pe hârtie, arată forță: 258 de voturi din 264 exprimate. În realitate, tocmai această majoritate aproape totală spune ceva mult mai incomod despre fotbalul românesc: nu neapărat că are un lider incontestabil, ci că a ajuns să confunde disciplina cu obediența, stabilitatea cu încremenirea și unanimitatea cu sănătatea instituțională.

Răzvan Burleanu și-a construit apărarea în jurul unei idei simple: are susținere, are proiect, are rezultate de etapă și are încrederea sistemului pe care îl conduce. În discursul dinaintea votului, a spus limpede: „Candidez nu doar pentru că statutul îmi permite” și a adăugat că „peste 80% dintre voi mi-ați trimis scrisori de susținere”. După scrutin, a insistat că votul arată „disponibilitatea dumneavoastră în ceea ce înseamnă modul în care vrem să construim viitorul”. Iar Gianni Infantino a completat tabloul festiv, felicitându-l pentru „angajamentul și anii săi de serviciu în fotbalul românesc și în fotbalul mondial”. Toate acestea sună bine. Poate chiar prea bine.

Pentru că, dincolo de limbajul lustruit al „strategiei”, „ecosistemului” și „cooperării”, rămâne întrebarea esențială: cum arată, de fapt, o federație sănătoasă? Una în care șeful câștigă cu peste 97% din voturi? Una în care un contracandidat ajunge aproape decorativ? Una în care dezbaterea despre legitimitatea candidaturii la al patrulea mandat este împinsă în margine de un rezultat previzibil și de un aparat deja aliniat? Statutul FRF spune că „nicio persoană nu poate deține funcția de

Președinte al FRF pentru mai mult de 3 mandate”, iar explicația lui Burleanu este că regula introdusă în timpul primului său mandat nu i se aplică retroactiv. Este, poate, o interpretare pe care juriștii o pot apăra. Dar politic și moral, problema rămâne întreagă: când ajungi să conduci 16 ani federația, nu mai vorbim doar despre continuitate, ci despre capturarea centrului de putere.

Când adversarul nu e învins, ci umilit

Cel mai grav nu este însă scorul. Cel mai grav este reflexul. În ziua votului, contracandidatul Ilie Drăgan a încercat să-și spună discursul și a acuzat că nu este lăsat să vorbească. Relatările din presă descriu un moment tensionat, cu intervenții pentru oprirea lui și cu un candidat care striga: „Asta nu e democrație, e dictatură!”. După victorie, Burleanu n-a simțit nevoia să coboare tonul. Dimpotrivă. A spus: „Îmi pare rău că procedura de alegeri a arătat în felul acesta. Partea aceasta de distracție nu a fost pe agendă”, apoi a relatat mesajul primit de la soție, în care fiica lui ar fi întrebat: „Mami, cine e măscăriciul ăsta?”. Asta nu mai este siguranța liderului. Este aroganța celui care știe că nu mai are de dat socoteală nimănui.

Un președinte de federație poate câștiga categoric și totuși pierde ceva esențial în ziua victoriei: măsura. Iar când adversarul este transformat în țintă de ironii, nu mai vorbim despre o instituție care își gestionează calm competiția internă, ci despre un mecanism care își tolerează opoziția doar cât să poată spune că ea există.

Faptul că TAS nu a suspendat alegerile nu rezolvă această problemă. Legalitatea minimă nu înseamnă automat legitimitate democratică deplină.

Mai există și un alt semn de boală instituțională: reacția din jur. Ionuț Lupescu a refuzat chiar și simbolic să legitimeze momentul, spunând înainte de alegeri: „Știți foarte bine ce va avea loc pe 18 martie, iar eu nu vreau să particip la așa ceva.” Când oameni importanți din fotbal aleg să stea deoparte nu din indiferență, ci din convingerea că jocul e închis dinainte, victoria președintelui nu mai arată putere, ci lipsă de concurență reală. Iar lipsa concurenței nu produce performanță, ci autosuficiență.

Da, Burleanu poate invoca sprijinul intern masiv. Da, poate invoca mesajele de la FIFA și UEFA. Da, poate spune că membrii afiliați au votat în cunoștință de cauză. Toate acestea sunt fapte. Dar la fel de factual este și că această nouă realegere vine după o controversă serioasă privind numărul de mandate, după un scrutin în care contracandidatul a fost marginalizat și după o reacție publică în care șeful FRF a preferat sarcasmul în locul decenței. Când ajungi să tratezi opoziția ca pe o farsă, începi să semeni periculos de mult cu sistemele pe care pretinzi că le-ai modernizat.

În teorie, 18 martie 2026 a fost o zi de triumf pentru Răzvan Burleanu. În practică, a fost încă o zi în care fotbalul românesc a arătat cât de puțin a învățat despre pluralism, contradicție și bun-simț instituțional. Burleanu a câștigat încă un mandat. Dar fotbalul românesc a mai pierdut o ocazie de a demonstra că la vârf nu există doar ordine, ci și democrație. Iar fără democrație reală, orice „strategie” riscă să fie doar un cuvânt elegant pentru eternizarea puterii.

Sursa foto: frf.ro

Articole recomandate

„Vorbe care fac cât o eliminare”: Becali, atac la adresa arbitrei Iuliana Demetrescu care trece dincolo de limita bunului simț

O zi care va rămâne: Dinamo își începe, în sfârșit, „casa”

Din alte categorii

• Legal Half-Marathon 2026 aduce alergarea în centrul Bucureștiului
• „Față în față după scandal” – un dialog imaginar între Gigi Becali și Iuliana Demetrescu
• 4-1 cu lanterna, dar aceeași FCSB: victorie care nu spală sezonul ratat
• Ultima etapă din grupele Cupa României Betano: rezultate, echipele calificate și derby-urile de joi seară
• Durere fără margini: Răzvan Lucescu, suporterii PAOK și drama din Timiș