România a încheiat Campionatul Mondial 2025 (Germania & Țările de Jos) pe locul 9, cu patru victorii și două înfrângeri în mandatul lui Ovidiu Mihăilă. E o clasare care arată, în sfârșit, o echipă capabilă să joace la ritmul handbalului mare — dar și una care încă plătește scump la capitolele unde performanța se construiește pe ani: apărarea, robustețea mentală în meciurile „de prag” și continuitatea.
România a pornit cu o victorie limpede, 33-24 cu Croația, semn că pregătirea nu a fost doar despre „a rezista”, ci despre a impune tempo și a câștiga dueluri.
A urmat succesul cu Japonia, 31-27, un meci pe care l-am gestionat cu emoții, dar cu maturitate în momentele cheie.
Apoi a venit primul zid: Danemarca, 31-39, diferența de clasă, profunzime și automatism defensiv s-a văzut fără machiaj.
În grupa principală, România a trăit „finala” ei pentru sferturi cu Ungaria și a pierdut 29-34.
Acel meci e fotografia turneului: am arătat că putem ține ritmul și în atac, dar am rămas scurți în apărare exact când adversarul urcă intensitatea și te obligă să iei decizii perfecte, nu doar inspirate.
După eliminarea din cursa pentru sferturi, echipa a făcut ceea ce, ani la rând, ne-a lipsit: a închis competiția cu seriozitate, nu cu scuze. Senegal a fost depășit categoric (37-17), iar Elveția a fost „măturată” (36-24) pentru certificarea locului 9. În total: 4 victorii, 2 înfrângeri și un sentiment rar în ultimul deceniu — că România a fost, din nou, o echipă de top 10 pe bune, nu din întâmplare.
Marea veste: România a învățat din nou să joace „modern”. Marea problemă: încă nu știe să se apere ca marile forțe
Ovidiu Mihăilă a rezumat corect esența: la acest Mondial „ne-am apropiat de ceea ce înseamnă handbalul modern”, dar pasul următor trebuie să fie dezvoltarea apărării — acolo unde se câștigă turneele, nu doar meciurile bune.
Când selecționerul îți spune direct că „mai rămâne partea de apărare” și că trebuie găsite soluții ca să creștem nivelul, nu e o figură de stil: e un diagnostic.
Înfrângerile cu Danemarca și Ungaria au venit în două contexte diferite (una în grupă, alta în meci „de prag”), dar cu același fir roșu: când adversarul accelerează, îți cere contact, schimbări rapide, sincronizări perfecte, România încă pierde metri. Și în handbalul feminin actual, metrul ăla devine fie aruncare din 6 metri, fie 7 metri, fie gol pe contraatac.
Partea bună e că „apropierea de handbalul modern” nu se vede doar în vorbe. Se vede în faptul că România a avut perioade consistente de joc rapid, în tranziție, și în faptul că a știut să-și domine adversarii când era obligată să o facă (Croația, Senegal, Elveția).
Ce înseamnă locul 9 pentru handbalul feminin românesc
1) Redă credibilitate proiectului de echipă națională.
După ani de oscilații și „reconstrucții” fără capăt, un loc 9 (și un parcurs solid, cu 4 victorii) înseamnă că România poate formula obiective fără să pară SF. Iar asta contează pentru convocări, pentru relația cu cluburile și pentru felul în care îți planifici generațiile.
2) Mută discuția de la „ne calificăm” la „cum facem saltul”.
Dacă te uiți la turneul României, problema nu e că n-avem jucătoare. Problema e că n-avem suficient de multe jucătoare formate (și antrenate constant la club) pentru cerințele defensive ale elitei. Exact aici lovește avertismentul lui Mihăilă despre apărare.
3) Creează o presiune sănătoasă înainte de Euro 2026 (acasă).
România va găzdui meciuri la Euro 2026, iar selecționerul a numit asta „o provocare” și o responsabilitate pentru întreg handbalul românesc.
Cu locul 9 în buzunar, nu mai poți veni în fața publicului doar cu „hai să facem o figură frumoasă”. Publicul va cere continuitate — iar federația și cluburile vor fi obligate să livreze condiții pentru ea.
4) Ridică ștacheta internă: selecție, minute pentru tinere, standarde de pregătire.
Un Mondial bun nu e un trofeu în vitrină; e un contract moral. Dacă „procesul” chiar contează (cum s-a vorbit în jurul lotului), atunci următorii doi ani trebuie să arate: mai multă competiție pe posturi, mai multă consistență în pregătire și o apărare construită metodic, nu improvizată în cantonament.
Locul 9 e un semn că România poate. Dar nu e încă dovada că România știe
Adevărata valoare a acestui Mondial nu e „locul 9” ca număr, ci faptul că România a avut un traseu coerent: a câștigat meciurile pe care trebuia să le câștige, a arătat momente de joc de nivel înalt și a înțeles unde e diferența față de elite.
Dacă handbalul feminin românesc va trata acest parcurs ca pe o medalie imaginară, va rămâne o amintire frumoasă. Dacă îl tratează ca pe un audit — cu măsuri clare pentru apărare, ritm, pregătire fizică și continuitate — atunci locul 9 poate deveni fundația pentru ceva mai rar decât o clasare: un obicei de a fi acolo sus.
România, țara în care circul nu mai vine în oraș — îl găsești deja instalat
Fotbal juvenil, Paraziții și Marea Evanghelie a Bunului Simț pe Teren
- Legal Half-Marathon 2026 aduce alergarea în centrul Bucureștiului
- „Față în față după scandal” – un dialog imaginar între Gigi Becali și Iuliana Demetrescu
- 4-1 cu lanterna, dar aceeași FCSB: victorie care nu spală sezonul ratat
- Ultima etapă din grupele Cupa României Betano: rezultate, echipele calificate și derby-urile de joi seară
- Durere fără margini: Răzvan Lucescu, suporterii PAOK și drama din Timiș
No responses yet