Fără promisiuni false, dar cu nerv: dialog cu Oprița în Ghencea, fără filtru

Scris de sportcafe.ro | 12 octombrie 2025 | 08:20

Într-o Ligă 2 în care Steaua are interzis la promovare, presiunea pe antrenor e dublă: să mențină moralul jucătorilor și să îngroape frustrarea fanilor. Daniel Oprița trebuie să fie far, călăuză… și tâmplarul propriului proiect.

– Domnule Oprița, în acest moment Steaua este fără drept de promovare în SuperLiga, situație care persistă încă de când ați acces în Liga 2. Cum le explicați asta jucătorilor? Cum ții un lot motivat când obiectivul real, urcarea în SuperLigă, este blocat?
Daniel Oprița (întins, calm): E o întrebare pe care o aud de la fani mai des decât mi-aș dori. În primul rând, trebuie să le spun jucătorilor că nu lucrez cu iluzii — le spun exact unde suntem și ce putem controla: atitudinea, starea fizică, coerenta echipei. Un joc bun, victorii azi, onoare mâine, asta le spun. Dacă mergem pas cu pas, meci cu meci, îți creezi o mentalitate competitivă — nu pentru glorie măruntă, ci pentru identitate. Vom trage la primele locuri, vom câștiga meciuri cu prestanță — chiar dacă nu putem promova azi, asta nu înseamnă că nu trebuie să câștigăm respectul tuturor.

– Dar nu vi se pare că până și suporterii s-au demoralizat? Cât de mult vă afectează acest zid legislativ sau administrativ impus de departamentul de competiții, care vă transformă munca într-o cursă cu opreliști invizibile?
D.O.: E o realitate pe care nu o pot ignora. Niciun antrenor nu vrea să fie în situația asta. Însă teoria nu ține loc de practică — eu nu pot să forțez decizii în afara terenului. Atunci când apar declarații de afară — guvern, instituții, regulamente — prefer să mă concentrez pe ce se poate: lotul, tactica, pregătirea mentală. Ideal ar fi ca cei din decizii să creeze un cadru clar, dar dacă asta nu se întâmplă, nu voi cădea în confortul scuzelor: spunem ce trebuie, muncim și vom trage la ce putem controla.

– Recent, ministrul Apărării a declarat că „nu poți să faci performanță pe bani publici” și că echipa trebuie să găsească un investitor privat. Ați comentat public, dar v-ați ferit de replici dure. Nu credeți că echipa (și dvs.) aveți nevoie de un patron care să vrea performanță, nu doar ideologie?
D.O.: Am refuzat să intru în polemici populiste. Refac: sunt de acord că orice proiect sustenabil are nevoie de stabilitate financiară și de implicare reală. Dacă cineva crede că pe fonduri publice se poate merge la infinit — e utopie. Dar ca antrenor nu pot să stau și să cer fonduri — pot să trag de ce avem, să propun restructurări, să facem o hartă reală financiară. Dacă apare un investitor care crede în ideea Stelei, bine — dar echipa nu trebuie să sufere până atunci. Fanii nu pot fi lupta între două viziuni opuse: unii dau bani, alții spun „nu se poate”.

– În vara aceasta s-au vehiculat zvonuri puternice că ați fi fost aproape de plecare, chiar spre Sepsi. În interviuri ați spus că e „ultimul an la Steaua” și că ați fi vrut să promovați cu o altă echipă. Nu vi se pare contradictoriu să spui „ultima șansă la Steaua” în timp ce ești situat pe un scaun cu multe capcane?
D.O.: Nu e nicio contradicție dacă privești bine: un om ambițios nu are voie să fie inert. Eu nu vin la Steaua ca să stau pe fund — dacă apare un proiect mai bun, îl analizez, dar asta nu înseamnă că abandonez munca în Ghencea. Am contract și îmi asum ce am acceptat; dar dacă în interior îți e dat să mergi spre stagnare, omul rațional caută alternative. Am spus „ultimul an” nu ca amenințare, ci ca declarație onestă: dacă nu se schimbă ceva, reînnoirea va fi grea. Dar asta nu schimbă faptul că azi sunt aici și trebuie să fac performanță. Contradicția există doar pentru cei care vor povești simple.

– Să vorbim despre lot: câți jucători veți schimba? Cât de realist este să visezi la transferuri „pe bandă rulantă” când resursele sunt limitate?
D.O.: Statistic, cel puțin 40–50 % din lot va fi alterat — prefer să am oameni care să creadă în proiect, nu doar să ocupe poziții. Da, am spus că vom avea 17–18 jucători noi — poate sună ambițios, dar trebuie să mă mișc. Dacă aduci cinci jucători buni și restul merg pe ideea „rezistăm”, pierzi coeziunea. Mai bine 8–10 mutări bine gândite decât 20 pe hârtie. Resursele sunt limitate, dar uneori trebuie să peci în zone neconvenționale — tineri promițători, jucători care vor să-și reconfigureze cariera. Vreau un lot competitiv, nu un lot de așteptare.

– Ai sentimentul că de multe ori echipa ta pierde meciuri pe „prostii” — gol primit ușor, lapsus mental — și că acestea sunt reflectarea directă a presiunii de a nu putea promova? Cum lucrezi mentalul pentru a preveni „accidentările emoționale”?
D.O.: Da, asta mă frământă zilnic. La 2-0, dacă nu ești atent, caderea poate fi brutală. Lucrez cu psihologii, vorbesc mult — analizele video, sesiunile de masă, conversațiile individuale — toate trebuie să redea încrederea. Le spun să fie „câini de minute grele”: când situația devine urâtă, să nu plece din meci. Îi încurajez să gândească numai la runda curentă, nu la viitor. Presiunea există, nu o neg, dar faptul că nu promovați nu dă carte liberă de relaxare — dimpotrivă, trebuie un control mental mai rafinat.

– Și o întrebare incomodă: dacă la finalul sezonului nu reușiți să obțineți măcar locul 1 sau 2 (chiar și în situația în care Steaua nu are drept de promovare), pentru ce rămâneți? Avem deja semnale că unii își pierd răbdarea chiar în club.
D.O. (clipind puțin): Rămân pentru principii, pentru meserie, pentru concept. Dacă nu obțin locul 1, nu va fi un eșec personal total — dar va fi un sezon ratat. Și dacă ratăm, vom analiza — cine a greșit, ce am condus greșit, ce nu s-a făcut. Dar nu plec din lașitate — dacă trebuie să trag linie și să spun „nu mai pot”, atunci asta e decizia la momentul respectiv. Înainte de asta, muncesc, caut soluții, îmi asum fiecare rezultat. Dacă pierd autoritatea, dacă nu mai cred în mine însumi, atunci da — merg mai departe. Până atunci, voi fi acolo.

Concluzie

Interviul (fictiv) scoate la lumină dilema fundamentală a sezonului pentru Steaua: lupta internă între speranță și constrângere, între responsabilitatea morală și limitările instituționale. Oprița nu poate controla toate variabilele: regulamente, finanțe, decizii politice. Succesul lui nu va sta doar în rezultatele pe tabelă, ci și în capacitatea de a transforma o echipă blocată într-un organism viu care merită urmărit — și, poate, într-o bună zi, cu cale liberă spre prima ligă.